contact     blog  
 


MARTURII
Loading...


istoric
marturii
specializari
documente / dotari
admitere
profesori
elevi
absolventi
expozitii
premii
proiecte
parteneri
galerie
asociatia aparte
materiale informative
linkuri utile
CORIOLAN BABETI
50 de ani în "provincia pedagogica" a artei

Un gând "întors asupra sa însusi" se face auzit mai limpede din vibratia difuza a celorlalte: câti dintre liceenii urcând zilnic treptele scolii acum sarbatorite poarta asupra lor, ca pe un înalt titlu de noblete, întelesul originar al vocabulelor scoala sau liceu? Câti stiu ce fusese Lykeon-ul si mai bine ce se întâmplase acolo în urma cu mai bine de doua milenii? Câti înteleg ca ei se numesc "elevi", pentru ca rostul or este "ridicarea", "înaltarea" – "elevatio"? Câti "traiesc" adevarul ca ei participa la propria lor desavârsire, ca si ei îsi decid destinul, rotindu-si asemenea unor plante, corola spre sursa luminoasa a cunoasterii? În fine, câti – adresându-se magistrului, pedagogului – stiu ca se adreseaza lor însile, caci dintr-o vasta ramificatie de sensuri, vocabula "pedagog" s-a "smuls" din aceea de "copil", paid, pentru ca tânarul e harazit educatiei.
Dar un alt gând, de aceasta data un raspuns, îmi împrastie curiozitatile de mai sus, livrat de amintirea anilor de elev. Treaba elevului, suna gândul – este sa fie; "mai ales" sa fie. E obligatie celor ce nu mai sunt elevi, a pegagogilor sa stie, sa "etimologizeze", facând arheologie în lumea întelesurilor.
Dar, din cortegiul de gânduri, un altul avanseaza irepresibil: Cum si de ce a aparut ruptura dintre "a fi" si "a sti", dintre "a sti sa fii" si "a sti sa faci" în discursul educatiei?

*
Caz particular a eticului, educatia se împartaseste cu fidelitate din destinul acestuia. Educatia îl "probeaza" servind eticului argumentul vital al existentei, în care se justifica ratiunea educatiei de a fi. Asemeni eticului în general, educatia s-a desavârsit sub cupola "exemplaritatii" persoanei si "discretiei" principiilor. Daca esenta eticului si a educatiei este însasi existenta, proba ultima a indispensabilitatii lor în istoria civilizatiei sunt epocile lor de precaritate si absenta. Ni se întâmpla sa apreciem rosturile educatiei când "exemplaritatea" educatorului si "pesuasiunea" normelor pedagogice cad în suferinta. O distinctie se impune însa: "educatie" si "pedagogie" sunt universuri interferente, marcate de diferenta dintre "a fi" si "a sti". În societatile arhaice, educatia era un act mimetic al tânarului. "Educatorul" era doar un excelent conducator de exemplu zeesc: initierea – reflexul unei "exemplaritati" mitice, realizata si asumata de la treapta noviciatului, pâna la cea mai înalta, aceea a initiatorului.
În agonia acestei acceptiuni a notiunii de "educatie" ca initiere simbolica s-au configurat începuturile "pedagogiei": "arta a cetatii", un bun public într-o "res" "publica" platoniana, mai întâi. În "Statul" filozofului atenian se anunta întâia rationalizare a patrimoniului de practici educative. Ca fenomen originar "educatia" se întemeia pe actul social al "faptei cuvântatoare". În acceptiunea societatilor moderne, pedagogia se definise prin speranta investita în forta "cuvântului faptuitor". "Pedagogia" este "caderea" din actul mitic "sapiential" din traseul initiatic, în constiinta de sine a oricarei initieri. Într-o istorie a persuasiunii, ea este cu siguranta mai putin decât ritualul initiatic. Din perspectiva libertatii, ea e mai mult, prin jubilatiile constiintei de sine a educatiei, constiinta dezvaluita de luminile ideii de desavârsire si acoperita de actul de vointa al fiintei. În era moderna, pedagogia si-a distribuit atentia spre trei nuclee ale discursului sau: "portretul robot" al unui om ideal, tactica si strategia constructiei: în ce scop, cum si cu ce – devenisera întrebarile reiterate si de gândirea pedagogului.
Esentialmente, pedagogia este un discurs asupra educatiei, adica o "victorie" a instrumentelor educatiei, a metalimbajelor ei. "Stiintific" sau "sapiential" textul pedagogicului este un univers de intentii. Discurs "behaviorist, discurs "interventionist", metode "pozitive" sau metode "critice" – pedagogia contemporana penduleaza între sisteme de constructie extreme. Dificultatile ei sunt însesi optiunile formulate în fata numarului ridicat al mijloacelor: stralucirea ei e însusi acest urias arsenal de posibilitati.

* * *
Modelarea pur speculativa de mai sus – se rasfrânge înca o data gândul – rezuma mai curând probabilitatea unei succesiuni si natura duala a oricarui proces al "ridicarii", "înaltarii" omului în general, al tânarului în special decât o cronologie a evenimentului. Caci educatorul "arhaic" si pedagogul "modern" sunt – în caleidoscopul vietii – contemporanii nostri. Asa se face ca putem fi martorii si chiar "produsii" unei istorii sincrone a pedagogiei, a procedurilor ei, a modalitatilor ei de "expresie" cele mai cotradictorii.
"Simtim" însa ca "mai vechi" chipul taciturn, grav si intransigent al magistrului, decât natura locvace a profesorului care ne-a divulgat principiile educatiei noastre. "Dirigentia" autentica nu pare sa fie un discrurs recurent, ci o "tacere" a "modelului", o radiatie intensiva si neostentativa a biografiei pedagogului. "Exemplul" e însusi limbajul. Pedagogul este însasi dovada. În spatiul acestei taceri, lutul cald al tânarului îsi gaseste libertatea de a se modela pe sine, de a imita, de a întelege. Curios, memoria noastra lumineaza mai intens tacerile, "pline se înteles" ale bunicului, decât propozitiile mustratoare ale mamei sau preceptele maniheice ale matusii.
În "fractura" teoretica a celor doi termeni "educatie" si "pedagogie" trebuie sa existe însa o solutie care sa sintetizeze coexistenta lor. Nu încape oare în acest interval antinomic "învatamântul nondirectiv al lui Socrate"? Nu încape oare între educatie si pedagogie "mosirea" adevarului, aceasta "arta" a maieuticii? Si nu e oare pletora teoretica a pedagogiei contemporane semnul însusi al socratismului visat?
                   
* * *
"Socratismul" descrie majoritar aspiratiile unei pedagogii moderne care a gasit în Liceul de Arte din Timisoara un exemplar laborator al lui. În cei 50 de ani de învatamânt artistic * pedagogia "doctrinara" a perioadei 1933-1960 cedeaza pasul, dupa o etapa de tranzitie, unei didactici si praxiologii pedagogice "de croaziera". Tinerii absolventi ai institutelor superioare de arta din Cluj si Bucuresti ** fac primele brese în ambianta unei pedagogii a "autoritatii", instaurata în primele doua decenii de profesorii, artisti formati în spiritul academiilor oficiale. Pedagogia lor aplicata si teoretica venind dintr-o traditie de patru ori seculara a academiilor europene, nu fusese însa expresia unui transplant de perceptie. Fermitatea "principiilor educative" era în fond emanatia unor modele artistice, a unei poetici "realiste" stabile. Galeria profesorilor de atunci, din perioada "Academiei" (1933-1942)*** au configurat perioada unei pedagogii doctrinale a autoritatii. Ideologia unei pedagogii "rousseau-iste" derivate din teza "necesitatilor reale" ale tânarului discipol se identifica în spiritul unui simbolism emfatic. În acest univers al Academiei si mai apoi al scolii de arta din deceniile 5 si 6, forta exemplaritatii pedagogice, transparenta în valoarea intrinseca a artistilor-profesori, a constituit punctul de referinta al unui învatamânt "magistral". Ca într-o autentica dialectica a paideei, discipolii de ieri, din care se vor fi recrutat profesorii ultimelor doua decenii (7 si 8) ale Liceului, si-au asumat dreptul si aventura "negatiei".
Într-un sens sau altul, comunitatea artistica, înnoita cu sosirea în 1962 a lui Stefan Bertalan, Constantin Flondor, Carola Fritz, Karin Bertalan, Szakats Bela a procedat la punerea în "criza" a mai vechilor metode de predare; la promovarea unei "noi" pedagogii, clarificate în jurul anilor '67-69. La o privire mai atenta, ea ne va apare însa cu mult mai veche în demersul fundamental maieutic al practicii artistice, dincolo de aparenta regimului sau de "laisser-faire". În aceasta ambianta de tip "cooperatist" a "colaborarii" profesorului cu elevul, optica pedagogica trecea de la o "pregatire pentru arta", la o "pedagogie prin arta". Asocierea "subiectului" si "obiectului" pedagogiei, a profesorului si a tânarului într-o buna complicitate a valorizat în liceul de arte o pedagogie a initiativei si libertatii creative. Tendinta excesiva de a explica "înnoirea" liceului printr-un import sau contaminatie cu modelul "Bauhaus" e amendata în primul rând de fapte: o întâlnire fecunda o reprezentase descoperirea si traducerea de catre unii profesori a caietelor pedagogice ale lui Klee, iar mai apoi contactul livresc cu cinetismul (Vasarely, Schöffer si grupul parizian de cercetari vizuale). Dar toate aceste repere ale avangardei europene "nu ar fi fost cautate daca nu ar fi fost mai întâi nu ar fi gasite" în ei însisi si în mediul orasului. "Suportul" solid al acestor transformari fusese contextul favorabil al unei epoci întregi a învatamântului superior, a artei românesti de dupa 1965. Suportul acestei metanoia era Timisoara, spiritul însusi al locului, "politehnic" si "scientist", dominat de punctul cald al "Cercului de bionica" al profesorului Eduard Pamfil, cerc întemeiat pe însasi pe metoda "mosirii" subiectelor. Era nu în ultimul rând, expresia unei necesitati interioare a mediului timisorean, accentuate prin retragerea Academiei de Arta la Cluj în 1942, goluri în care lumina statornic figura lui Julius Podlipny. "Colonizarea" artistica a anilor '56-'72 **** (promotii din care provin actualii profesori ai Liceului) se reflecta mobilitatea însasi a fenomenului artistic al epocii, în sensul ei cel mai larg, imensa permeabilitate a tinerilor artisti, elanul unei emancipari, ce veneau, toate, dupa o perioada de dogmatism estetic anaerob. Explicatia era imensul apetit compensatoriu pentru "deschidere". Destinul continutului si metodelor de instructie artistica s-au conectat problemei devenirii foarte tinerilor pedagogi de atunci ca artisti creatori. Tatonarile personale în câmpul creatiei au însotit însasi pedagogia lor de "eseisti", iar mai târziu, din anii' 69 – au constituit nexul unei teorii si practici de tip "colaborationist" între profesor si discipolul sau, principiu viabil si azi. Înfiintarea – între timp – la Timisoara a Institutului Pedagogic de a Arta a sporit continuu tonusul avangardist, experimentalist al tuturor atelierelor. Ulterior, anii de existenta ai Scolii Tehnice de Arhitectura din cadrul Facultatii de Constructii, climatul cercetarilor lui Bertalan venea sa preia si sa fructifice terminatiile unui proces de învatamânt elastic si imaginativ al Liceului de Arte, mediind pregatirea a numerosi absolventi ai Institutului de Arhitectura "Ion Mincu".
Într-o lectura fenomenologica a istoriei Liceului din ultimii 20 de ani ideea unei noi pedagogii a "cooperarii" cu elevul fusese reflectata în existenta extra-pedagogica a "grupului" si ideii de creatie "în echipa". Într-o istorie a Liceului de Arte, grupul "111" si "S" reprezinta probele materiale ale interferentei experimentelor artistice ale profesorilor de aici cu optiunile lor pedagogice. Nimic si nimeni nu poate fi disociat pâna la capat ca entitate distincta fara riscul unei simplificari exsangue. Ceea ce s-a constituit aici începând cu anii '65 se decupeaza ca o placenta spirituala si evenimentele se contin, se "con-tin" adica, într-o constructie coerenta, sinergica. Liceul a fost în acesti ani mediul amniotic al experientelor profesorilor artisti. Atelierele lor fusesera, pâna la un punct, clasele. "Elevul" e poate autorul a numerose sugestii din experientele personale ale profesorilor lui. "Nu se stie cine da si cine primeste", adagiul lui Léon Bloy nu introduce aici întelesul unui haosmos, ci, dimpotriva, un univers cosmotic, o totalitate inextricabila de determinari. Istoria Liceului va fi prinsa într-o zi în nume, date, documente. Nu stim însa câta dreptate va putea face exactitatea adevarului ca opera majora a pedagogiei din aceasta scoala a fost climatul.
Opera de arta e poate aceasta ambianta creata laolalta, distincta si indistincta de întregul miscarii artistice din timisoara si România, de omologarile criticii românesti si straine, de ecourile pozitive reverberând în marginea expozitiilor liceului sau artistilor-pedagogi. Opera de arta majora ar putea purta numele acestei libertati a mintii tânarului ce a învatat aici. Dar la ora acestui jubileu se cere restabilit un adevar. Acest laborator al spiritului nu are un trecut: timpii lui sunt prezentul maturitatii unor artisti formati aici si viitorul celor ce vor rodi de-acum înainte. Nici o norma nu a fost mai puternica, în ultimele doua decenii, decât însasi devenirea. Azi am putea demonta acest interval (1960-1983) în numeroase subsecvente, dar ele ar sacrifica particularitatea majora a acestei istorii: climatul.
Disciplina si libertate, vointa si interes, imaginatie si ratiune, conditionare si creativitate, "scoala serioasa" si "scoala ludica", demers inductiv si demers deductiv, travaliu individual si munca în grup, învatamânt magistral si învatamânt al elevilor – configureaza acest univers al experientelor.
Liceul de arte traieste la aceasta ora evenimentul "coexistentei pasnice" a tuturor acestor experiente, esalonate pâna acum. Ele nu mai au emfaza proprie momentului lor de început. Au în schimb calmul adecvarii lor la însasi ideea modelarii diferentiate a tânarului. Si aceasta îmi pare o tema esentiala a meditatiilor din jurul discursului pedagogic, într-un viitor chiar imediat. Ceea ce fusese o exclamatie asupra studiului "formelor utile" (1969-1972), asupra "actiunilor cu natura" (1975-1980) sunt acum, bine temperate, forme ale unei pedagogii pluraliste distincte, pliate pe vârste si particularitati individuale. Mereu perfectibile însa. Studiile de desen clasic, cu inflexiuni de veche academie au fost redescoperite în ultimii cinci ani; dar câta plenitudine si prospetime e în aceasta reiterata experienta, dupa ocolul dat în teritoriile unor experiente de cunoastere atât de necunoscute. E într-un fel, o întoarcere acasa din "anii de drumetie".
Apropierea acestei ultime solutii în învatamâtul artistic s-a facut prin iesirea din universul "esteticilor generative" a "studiului formei utile", prin traversarea defileului experientelor "conceptualiste" intreprinse "în natura" si "cu natura". Aceasta ultima "optiune" pentru o pedagogie a predarii si continutului clasic are acum însa privilegiul de a fi traversat un purgatoriu. Într-o logica a succesiunii "vârstelor artei", ar trebui ca viitorul prim al Liceului sa se descrie si ca o vârsta a "contemplarii". Ea ar seconda firesc ultima vârsta, cea a "actiunilor", acel "work in progress", ce a descris spiritul sau novator.
   
Dincoace de suita acestor experiente artistice si pedagogice, de atentia orientata spre obiectul învatarii, asteapta universul instrumentelor ei, frumusetea pura a liniei, a acordului de culoare a volumului, venite din veghea intuitiei, dintr-o pedagogie a resurectiei "auzului interior" al gândirii artistice.
Pâna atunci însa, va ramâne de natura evidentei ca didactica experimentala si "pedagogia de croaziera", procedeele maieutice au oxigenat rigorile învatamântului artistic, prefigurând cu inflexiunile sale avangardiste nevoile adecvarii si diversificarii învatamântului de profil la însesi exigentele si sperantele sociale. Ca orice gest de avangarda ce-si cauta justificarea îndraznelilor într-o traditie cât mai îndepartata, Liceul anilor 1960-1983 si-o poate repera în însusi depozitul vast al cuvântului paidagoghia, în întelesurile arhaice pe care memoria vocabulei ni le poate înca revela, nealterate. Din bogatul verb paidagogheo – "a conduce sau a instrui copiii" dar si "a conduce ca un copil" (s.n.) desprindem si întelesul secund, "a urma pas cu pas, cum se urmeaza un copil". A educa implica aicea a urma mersul unei naturi. Paidagóghema era "arta de a conduce" dar si "maniera de a instrui copiii", în timp ce substantivul asimilat în limba noastra – paidagoghia se raporta deopotriva la "grija acordata unei plante", paidéia însemnând prin analogie "cultura arborilor". Ea numea însa: "instructia spiritului" (s.n.), "cunoasterea artelor liberale", dar si "cunostinte particulare într-o stiinta sau arta", Paideia acoperea însa si "experienta" (s.n.). "Vârsta a tineretii", paideia cobora pâna la concretetea "lectiei"; ea presupunea însa si "constrângerea", "pedepsa", chiar divina.
Generându-si propriile antinomii, din radacina comuna aîn cele peste 100 de cuvinte ale limbii grecesti, paid – "copil", s-a formulat si ideea de "joc"; paideia – "joc de copil", "amuzament", prin opozitie la ideea de "studiu" – spoudé! O pedagogie autentica rezida – se vede – în stiinta concilierii contrariilor; lectie, "studiu", "constrângere"  –pe de-o parte, "joc", "amuzament" – pe de alta. Valorizarea pozitiva a verbului paideuo împrumutase la Platon sensul actiunii de "a forma prin educatie unele obiceiuri, habirudini", de "a forma caracterul cuiva" (s.n.), "A ridica pe cineva într-o arta" (s.n.), "a-l forma pentru arta", a-l modela "în virtute" era pentru grec paideuo. "Ei, zeii... care ne învatara pe noi primii, artele servind nevoilor de zi cu zi ale existentei" (Platon, Menexenos, 238 h.) – aici unde paideuo îsi rotunjeste întelesurile cu cel de "a forma sufletul si corpul pentru un anume fel de viata". Pedagogia, pedagoghia este de fapt o paidotrofia, "o hrana a copilului".
Din "Statul" platonian, unde "înaltarea" tânarului începe cu "hrana" obtinuta prin învatarea artelor, la calatoria lui Wilhelm Meister în "provincia pedagogica", doua milenii a supravietuit credinta ca educatia începe cu arta, ca în începuturile artei germineaza gândul instructiei omului. Acolo, "în provincia pedagogica", ne marturiseste Goethe – "sunt oameni care pun copiilor la îndemâna lucruri pe potriva lor; el le scurteaza ocolurile care foarte lesne pot abate pe om de la destinatia sa".
Prin fantele întredeschise ale sensurilor, istoria pedagogiei învatamântului artistic din liceul timisorean îsi ilumineaza experientele, adevarurile stabilite în universul ideii de educatie.
Un alt gând îsi face însa loc spre sfârsitul acestei drumetii prin istoria si spiritul acestei "provincii pedagogice" a artei. E un imponderabil de natura dublului: nu s-ar fi cuvenit oare sa se fi animat orice discurs în jurul istoriei acestei Scoli? Caci rostul ei e mai ales sa fie.


-----------------------------------------------------------------------------------

* eseul nostru are în vedere evenimentele marcate în sinopsa cronologica întocmita prin grija istoricului de arta Annemarie Podlipny si a profesorilor C-tin Flondor si Doru Tulcan
 ** Victor Gaga, Gabriel Popa, Romul Nutiu, Octavian Maxim, Aurel Breileanu (1957-?), apoi St.Bertlan, Ctin Flondor, Karin Bertalan, Karola Fritz, Szakats Bela (din 1962)
 *** Alexandru Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea, (începând din 1933), J.Podlipny, Anastasie Damian, Anastase Popa, Aurel Ciupe, Francisc Ferch, si altii
 **** Doru Tulcan, Ion Perciun, Rodica Banciu, Elena Tulcan, Ioan Gaita, Gh. Goidaci, Adriana Suteu, Estera Takats, Carol David, Ion Mihaescu


  © 2017 Liceul de Arte Plastice Timisoara I B-dul Gen. Ion Dragalina nr. 8 300181 Timisoara I www.arteplasticetm.ro powered by infin